Hmm... În aceași situatie, din nou.
   Față în față, într-o liniște cumplită și apăsătoare, dar totuși, simt că încă ne auzim. Ne auzim cum ne iubim și ne urâm în același timp, cum ne vrem și ne respingem, cum plângem și râdem, cum suferim și totuși suntem fericiți. 

   E întuneric, dar noi ne vedem. Ne vedem inimile sângerând de iubire, și sufletele îmbrățisându-se. 

   Mergem în direcții opuse dar, de fapt, de îndreptăm unul spre celalat. 

   Tragem aer în piept, dar fără să realizam că respirăm doar unul prin celălat.

    Suntem dominați de orgolii și inundați în mândrie, doar pentru că, în esența, suntem așa speriați de lipsa celuilalt. Teama de singuritate, ne stăpânește.

   

   Eu... Eu ard necontenit. Mă aprind imediat, dar tu știi cum să mă stingi ușor. Mă încearcă tot soiul de sentimente contradictorii, dar tu mă liniștesti doar privindu-mă. Mă vrei, dar nu mă iei. Mă înnebunești. Vii și pleci când vrei. Simți cum inima mea bate doar lângă tine. Pleci și se oprește.

   Tu, dragul meu, tu ești ca  marea: liniștit și mereu acolo. Ți se pornește furtuna din senin.  
    Ești ca octombrie! Cu zile întregi de soare și săptămâni de ploaie, care sting focul din mine. Rece la miez de noapte, uneori învăluit ceață. Pictat în tonuri calde, aparent fantastic, dar trist în esența.

   Noi... Noi nu ne avem decât unul pe celălat. Nu ne asemănăm cu nimic. Suntem așa diferiți și totuși, ceva ne leagă așa puternic.

   Am început în octombrie; și a fost octombrie. Și încă e. Atâția ani de octombrie.

    Oh, dragul meu Octombrie, urăsc sfărșiturile.
Ce vom face acum? Încotro ne îndreptăm? În cele mai esențiale momente suntem ori foarte buni, ori foarte răi.
     Rămânem tăcuți și îmbrățisați. Mâine vom știi ce am ales.
www.facebook.com/domnisoaraj