25 septembrie 2014

Îmi face un semn subtil din ochi... mâna lui drepta îmi dezorientează simțurile.
Îmi ține fața între palmele lui.
Îmi atinge buzele ușor cu degetul și îmi oprește orice sunet... închid ochii. Vreau să îi memorez atingerea, parfumul, gustul.
Mă sărută ușor... mă deconectează, mă înnebunește.
Îmi pierd rațiunea.
Mă încercă tot felul de senzații: mă liniștește, mă protejează, mă excită, mă maturizează, mă înnebunește...
Se oprește o secundă... mă privește în ochi... "Timp... dacă am avea timp...".
Mă sărută pe frunte și îmi așează capul pe umărul lui stâng.
Liniște... îi fredonez cântecul inimii...


Vreau să rămână! Cât vreau să rămână...

    Foarte dificil să fii sus, foarte sus... pe culmile plăcerii și să știi că urmează să te împingă în gol. Plecarea lui te îmbrâncește. Te împinge pe marginea prăpastiei.  Mereu mi-a fost frică de înălțimi. Trag aer adânc în piept și închid ochii. Vreau să-l retrăiesc până la impact.
    Puțini sunt cei care știu că orice culme este în mijlocul unei prăpastii care-i pune în evidența măiestria. Deci e suficient un pas necalculat și te trezești în gol;  așteptând impactul.
     Puțini știu că durerea nu este în momentul impactului, ci în distanța dintre cele doua puncte. Momentul acela când plutești pe o aripă de vânt  și retrăiești toate momentele de când erai sus; și te gândești ce, unde, cum ai greșit, ce ai fi schimbat... Când te torturezi cu incertitudini și te resemnezi... Atunci e cel mai dureros. Apoi... Impactul: momentul în care ești jos, plin de praf și liniștit. Abia atunci ești liniștit. Acela e sfârșitul.
   Și nu îmi (re)cunosc destinul decât dacă îl citesc scris de mine.
   Sunt bine...

  Vreau să termin sticla asta de vin. Scriu +backspace. Scriu iar. Am scris atât de mult fără să apăs blestematul acela de ”Publish”! Poate nu o voi face nici de data asta. Îmi mai aprind o țigară.
  Adevarul e că adevărurile se spun în liniște. Dar nu știu cum să fac față vieții decât dezvăluindu-o.

Senzații.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )