31 decembrie 2015

    Prea multă cafea, prea târziu în noapte. 
   Cămaşa asta mă sufocă.  Nopţi similare m-au format şi educat în această eu care sunt azi. 
   Încerc să înlătur alcoolul şi tristeţea din mine cu cafea. Nu mai am Xanax şi în ţara asta, oamenii răi, din farmacii, îmbrăcaţi în halatele lor albe, nu se înclină nici farmecelor mele nici banilor mei.
  “Schimbă-te, măi fată! Schimbă-te!! “ - Te aud. Nu e nevoie să țipi, dar nu îţi iau plăcerea. Ţipă cât vrei. De fapt, te sfătuiesc să nu te irosești, nu te mai ascult de mult. 
  Am mai fost aici. Acum 5 ani, când m-ai luat de acasă. Am lăsat totul acolo: haine, parfumuri, mobilă, periuța de dinți şi amintirile toate. 
Am fost acum 4 ani, când ai vrut o femeie de succes şi mi-am luat job-ul ăsta pe care-l urăsc.
  Acum 3 ani, când ai vrut să fiu înțelegătoare şi m-am făcut că nu observ infidelitățile tale. Am fost atunci când m-am întors la tine, deși pentru mine locul unde ne – am cunoscut e asemănător cu starea de comă. Dar uite că e nevoie şi de comă uneori ca să te trezești la viaţă. 
   Mă gândesc că poate îmi dezamăgesc viitorul, dar nu am nicio altă idee mai bună: trebuie să-mi închei socotelile cu tine.
 Toată viaţa  mea a fost aşa: când ai vrut altceva , m-ai forțat să mă schimb. 
    Nici nu mai ştiu cum mă cheamă. 

    Încerc să izbutesc. Mă înec în orice promite uitare temporară în pahare cu picior lung,  Îmi car tonele de vinovăție pe tocurile astea șubrede în timp ce în jurul meu oamenii aruncă sfaturi ieftine. 
Simt cum mă ajunge din urmă depresia. O evit, uneori ignorând-o, alteori înșelând-o cu zâmbet pe față, dar mă găsește mereu. Nu e prima oara când ne întâlnim. Dar de data asta, depresia m-a violat atât de brutal că îmi simt organele interioare despicate, intestinele înnodate și încâlcite,  venele ruginite, celule decolorate,  și creierul deconectat. 

   Plec. Plec pentru că nu știu foarte bine cum să mă port cu depresia, așa că încerc nebunia. Trebuie să mai schimb ceva: Totul!

Cam mult

Abonați-vă la: Postări ( Atom )