18 august 2014

        El bea. Eu tac.
    Își îneacă toate gândurile în paharul interminabil de vin roșu. Bea să uite de dor, de el și de toți, de bucurii și de tristeți, de ai mei și ai lui, de altele și de mine, de tot și de nimic. Bea să uite cât mă urăște și cât mă iubește. Bea pentru că nu mai poate. Bea să-și găsească curajul și liniștea. Bea să simtă viața și să moară: încet, dar sigur. Bea să mă uite și să-și amintească de mine în fiecare picătura de vin. Și încă bea. Bea și mă ignoră. Nici nu mă privește. Mă ignoră deși îi sunt prezentă în suflet și-n minte chiar și atunci când nu se gândește la nimic. M-ar vrea în chinuri; chinuri de dor. Dor de el, de noi. Își mai pune un pahar de vin și continuă să bea.
      Trăiesc în contradicție și tăcere. Tac să-mi stăpânesc iubirea și disprețul care mă încearcă. Tac, ca să mi exprim frustrările și fericirea din sânge. Tac pentru că sunt liniștită, dar disperată. Doar tac. Pentru că-l omoară să nu știe ce-i în mintea mea când îl privesc. Tac și-l blestem; îl blestem să fie veșnic fericit. Tac și râd și plâng. Tac pentru că mi-e dor. Mi-e dor și vreau să plec. Dar tac. Mă așez și iau o gură de vin.

     Acum bem amândoi în liniște. Sper că liniștea și vinul să ne curețe sufletele.

El bea. Eu tac.

9 august 2014

 
   Am avut trei  ani grei. Ani care mi-au încărcat sufletul cu panici idioate și cu gânduri proaste.  Trei ani în care am iubit cu toată ființa mea. Trei ani în care am încercat să îmi manipulez mintea că iubirea e de ajuns … tocmai eu, eu care știu că iubirea nu e niciodată de ajuns.  Trei ani în care l-am învățat pe de rost; ani în care îi știu gesturi,  vorbe, obiceiuri și zâmbete.  
        L-am iubit trei ani în liniște. Nu i-am spus niciodată ce simt pentru el, pentru că adevărurile se spun în liniște.  În orice caz, el nu avea nevoie de cuvinte ca să știe ce simt. Știe să citească starea mea sufleteasca după orele de somn, țigările pe care le fumez și parfumul pe care îl port. Mă știe cum se știe pe el. Am fi putut avea cea mai frumoasă poveste de iubire, dacă asta ar fi fost suficient. 
      As fi vrut să nu greșim. Aș fi vrut să nu greșesc.  "Data viitoare n-am să mai greșesc" i-am spus, când umbra lacrimilor încă îi mai încercănă privirea. Și lecția părea învățată. 
     Și totuși încă greșesc. Greșim. Greșești fără oprire, în fața oamenilor pe care îi iubești, în fața lui Dumnezeu, în fața ta. Greșim atât de des încât pierdem numărătoarea greșelilor. Greșim în fiecare zi, greșim prin fiecare gest. Din neatenție, orgoliu, teama, vina, rușine, admirație, curiozitate, pasiune, dragoste. Greșim din dorința de a nu greși.
      Anul acesta am călătorit mai mult ca niciodată, fugind de demonii mei și căutând alții pe care îi pot controla prin vicii. Mi-am ascuns iubirea în rochii lungi cu spatele gol, în locații scumpe și cocktailuri la răsărit de soare. Mi-am lăsat inima acasă  și lacrimile le-am donat nopții.  Mi-am pierdut mințile pe melodii mult prea  zgomotoase și am violat contul meu bancar pe extravaganțe care nu mă mai fac fericită. Mi-am pierdut cunoștința în valurile mării și mi-am dorit să nu îl mai cunosc. 
      Noi nu suntem iubiți, nici de departe. Dar nu suntem nici amanți. Nici prieteni.  Doar suntem.
Rar sau des.  Suntem mereu ceva. Mult sau puțin. Suntem.. și atât.  Nu mai știu... 
      Biletul de avion din inbox-ul mailului meu e confirmarea că pot să ies din acest spital de confuzie unde m-am internat singură și sigura de inevitabilul deznodământ.

Trei.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )