Maşina intră în parcarea hotelului. Urcară în cameră grăbiţi, mai mult pentru a nu fi văzuţi, decât de nerăbdare. Îşi aşezaseră valizele pe hol, de parcă ar fi venit pentru prima oară împreună. ”Mă scuzi, trebuie sa dau un telefon”, îi zise el, la fel de politicos, slăbindu-și nodul cravatei, ca de fiecare dată. Momentul acesta o făcea să se simtă foarte prost. O suna pe cealaltă, ca să-i spună că a ajuns cu bine. Cea de acasă, care îi gătea, îi spăla hainele, cea pe care o vedea în fiecare zi şi care, după spusele lui, mai dormea din când în când cu el în acelaşi pat. Pe Ea o suna.

I se părea absurd gestul ăsta, deşi îl făcea uman. Dar nu înțelegea, din moment ce îi promisese că într-o zi se vor muta împreună, ce rost avea să hrănească relaţia lui „uzată” dând telefoane de o cuminţenie ipocrită? Nimic nu o deranja mai mult decât acest moment, în care ea se prefăcea că are treabă prin cameră, ca să nu audă ce vorbeşte el. De obicei dura puţin, apoi el se întorcea încărcat de-o falsă vină cerându-şi încă o dată scuze. Şi, când ea deschidea buzele ca să îi răspundă, el îşi lipea gura de ele. Iar ea se topea toată în îmbrăţişarea lui. Telefonul era dat uitării şi îşi aminti pentru ce veniseră.
 Îl iubea prea mult. Încălcase regulile jocului și îl lăsase să-i atingă sufletul. Îi dezbrăcase și simțurile odată cu trupul ei tânăr. O împinse spre locuri neumblate de tinerețea ei și îi produse simțuri nebănuite de vârsta-i enervant de fragilă. O maturiza încetul cu încetul.
 Era ca un vampir. Se alimenta cu tinerețea și frumusețea ei. O lăsa, de fiecare dată, sleită de puteri, întinsă pe pat, cu privirea goală și cu lacrimi ce i se vărsau în suflet. Își pierduse tot, dar păstrase o tărie de fier în fața lui. Nu înțelegea... Ce îi mai lipsea acum? Îi oferise totul și totuși, totul nu era îndeajuns. O blamase nopți la rând pe cea de acasă, că nu a știut să facă fericit un bărbat ca el, că nu se mai purta în ton cu moda, că tot clasicismul și toată discreția ei îl plictisesc, nu-l mai antrenează. Și totuși, de ce nu o lăsa dacă e așa?! De ce se mai întoarce la ea? Nu-l înțelegea... Nu o înțelegea nici pe biata femeie de acasă; De ce îl iartă dacă știe că până să ajungă în patul de acasă, trece mai întâi prin patul ei? De ce suportă umilința și suferința asta? Nu înțelegea... Nu înțelegea că frumusețea și tinerețea ei nu echivalau cu experiențele acumulate în ani de mariaj, că entuziasmul ei nu valora, nici pe departe, cât toate nopțile în care Ea, cea dintâi, îi fusese alături în toate felurile - prietenă, mamă, soție, amantă. Nu înțelegea că îndrăgosteala ei juvenilă nu reprezintă nimic față de respectul și înțelegerea pe care i le împărtășea cea de acasă.
 Îi era peste putință să conștientizeze că el nu mai avea răbdarea și vârsta necesară să o ia de la capăt. Nu înțelegea că pe el doar o femeie îl putea stăpâni, o femeie în toată puterea cuvântului - cum era Ea. O femeie care să știe că el nu poate fi ținut ”în casă” și că doar dacă îl lasă liber va fi al ei. O femeie care să fie conștientă că fidelitatea e o opțiune și că bărbații nu sunt ființe monogame, indiferent de aparențe. Avea nevoie de o femeie... femeie! Iar ea, nu era încă o femeie. Mai avea mult de copilărit până să atingă acel nivel. 

 Se uită la telefon. Acum era cu Ea, iar ei nu-i trimisese nici măcar un sms. Se îndreptă spre bucătărie cu ochii pe ecranul telefonului aprinzându-şi o ţigară.
Își ascundea durerea în rochii lungi cu spatele gol și accesorii scumpe. Încerca să fie misandră, dar sufletul o trăda. Mai trage un fum și își înghite lacrimile. Sună telefonul.... 
https://www.facebook.com/domnisoara.j