3 decembrie 2014
Când luminile se sting...
El
așa e…e de o sinceritate nemiloasă. Multe dintre femeile
din viața lui și-au dorit să îl vindece fără să înţeleagă
că, de fapt, el nu e bolnav. S-au avântat în povești prematur
consumate, sperând cu naivitate că el îşi va dori să le cunoască
la ivirea zorilor, dincolo de aştenuturi. Au acceptat târgul
“plăcere pentru tăcere” amăgindu-se cu gândul că dăruindu-şi
și sufletul pe langă, vor primi acelaşi lucru în schimb… Însă
cu iubirea nu merge niciodată aşa. El nu vrea să îşi lase
amprentele în sufletul nimănui. Viaţa l-a învăţat că doare să
porţi urmele cuiva pe tine, că iubirea poate deveni o robie
nesfârșită, în care te închizi de unul singur în braţele
singurătăţii. Aşa că se poartă cu mănuşi în fiecare noapte
când le atinge trupurile şi şi-a jurat să nu se mai întoarcă
niciodată, dacă la ivirea zorilor ele își vor dărui sufletele și
vor apărea lacrimi.
Când
luminile se sting, îi simt sufletul. Știu că amprentele ei au
devenit permanente. S-au cicatrizat, s-au vindecat. S-a eliberat de
iubirea ei, dar și-a pierdut sufletul. Cândva l-a vândut. Pentru
ea, pentru iubirea ei...
Își
punea ceva de băut și începea: "... simt atâta
neliniște în suflet... Mi-a spus să tac și am tăcut. Am
închis totul și am vorbit, eu cu mine și cu ecoul. O mulțime de
întrebări fără răspuns ce au zburat de pe buzele mele, s-au
lovit de pereți și s-au întors istovite la mine. Mi-a spus să
plâng și am plâns. Eu pentru mine. Mi-am ascuns lacrimile pentru
că am vrut să-mi păstrez o picătură de mândrie, mândrie pe
care mi-a călcat-o fără milă în picioare. Și râdea în hohote,
și râsul ei acoperea țipetele orgoliului meu strivit.
Era
altfel... Părea
mult
mai romantică , mai sensibilă și mai tristă, decât era în
realitate. De vina poate eram eu, că foloseam cuvinte prea
dramatice și sensibile, sau poate era ea, că mă încărca cu
poezie.
Dar
adevărul gol goluț e că este o femeie care știe foarte bine
ce vrea. Nu sufefă de depresii comune (de iubiri pierdute, de
singurătate, de îndoieli, de regrete, de frică, de reproșuri) și
nici nu și-ar dori ca viața ei să fie altfel decât cum e acum.
Cred
că e doar un pic cam indecisă. E schimbătoare. Este ca o lună de
vară; ca iulie. E nebună și imprevizibilă. E caldă și calmă în
general, poate chiar fierbinte uneori, dar are și ea, ca oricare
lună iulie furtunile ei pornite în senin și răvășitoare.
Dar răcoritoare și uneori perfect pliate.
Este
visătoare. se pierde în fiecare apus pe care-l zărește și
redescoperă sărutările fiecărui răsărit ce-i mai risipește
anxietatea nopților. Se îndragostește de fiecare colț de lume
neatins de oameni; de fiecare cațel de pe strada. Se alimentează cu
toate zâmbetele sincere ale micilor oameni și cu toate privirile
blânde ale animăluțelor din preajmă.
Râde
singură și fredonează melodii. Se lasă îmbrățișată de
ploaie și mângâiată de vânt. Își iubește viața și se bucură
de fiecare clipă.
A
vrut să știe cine este cu riscul să nu îi placă ceea ce
descoperă. Așa că și-a pus decența la încercare în tot ceea ce
a făcut. Se dăruiește iubirii cu totul, dar nu își trădează
nicio clipă libertatea; iată paradoxul existenţei ei..."
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(
Atom
)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu