14 februarie 2023
Aș vrea să nu regret nimic.
Nimic din ce s-a întâmplat în vremurile ce-au trecut și m-au consumat sau reîntregit deopotriva. Nimic din ceea ce-am ales eu singură sau îndemnată. Aș vrea să nu regret nimic din tot ce mi s-a întâmplat. Să nu regret nicio greșeală din care am învățat ceva și nicio greșeală pe care am vrut, poate cu încăpățânare, să o repet până la epuizare. Să nu regret nicio iubire și nicio lacrimă.
Și mi-aș dori să nu regret că te-am ales și te-am păstrat. Să nu regret că nu ne-ajunge o viață să fim cât ne dorim; să fim orice, doar să fim.
Să nu regret că-mi trece vremea: că mi se scurge tinerețea pe pomeți și mi se scutură din păr. Să nu regret că o să trec neobservată și să mă împac cu gândul că într-o zi voi fi uitată de cei pentru care poate, cândva am însemnat cosmosul.
Aș vrea să pot să nu regret toate momentele urâte. Să nu-ți spun vorbe pe care o să le regretăm. Să aruncăm toate piedicile și cuvintele ce n-au rost, să păstrăm doar ce e bun. Să iubim fără să pretindem nimic înapoi, să facem din noapte zi și din ploaie motive de plimbări lungi presărate cu săruturi apăsate, pe buze umede și reci.
Aș vrea să pot să nu regret toate momentele urâte. Să nu-ți spun vorbe pe care o să le regretăm. Să aruncăm toate piedicile și cuvintele ce n-au rost, să păstrăm doar ce e bun. Să iubim fără să pretindem nimic înapoi, să facem din noapte zi și din ploaie motive de plimbări lungi presărate cu săruturi apăsate, pe buze umede și reci.
N-am niciun regret că ți-am ascultat bătăile inimii într-o dimineață tărzie și rece de decembrie. Că m-ai îmbrățișat și am rămas fără aer preț de câteva secunde, ca apoi să mă trezesc într-o realitate în care nu pot decât să mă bucur de ceea ce a fost, fără să pretind nimic în plus.
Aș vrea să nu regret că mi-am inventat un motiv să rămân când aveam un milion de motive să plec.
Nu vreau să-mi regret lașitatea când n-am putut să renunț la timp, la legături ce m-au durut.
Să-mi iau un pahar cu picior lung, cu un vin bun și să-l savurez fără regrete, într-o noapte târzie, singură sau însoțită, zâmbind sau cu lacrimi, dar: fără regrete.
Știu că nu-s nemuritoare și poate sunt prea visătoare, dar vreau ca într-un final de călătorie să nu regret nimic, nimic din ceea ce m-a făcut să zâmbesc la un moment dat.
Și dacă totuși o să fie să regret ceva, aș vrea să regret ce am ales să fac și am făcut, nu ce mi-aș fi dorit să fac și n-am făcut!
Fără regrete...
28 octombrie 2016
Mâine îmi fac
analize; m-am decis. E clar ceva stricat la mine dacă te-am lăsat să pleci.
Asta nu înseamnă că admit că doar eu am greșit:
nu. Evident am greșit amândoi, dar cine mai caută vinovați cu casa
goală?!... Îmi deschid o sticlă de vin;
mai mult de companie decât de ”beție”, deși ar merge ceva triplu sec. Să
știi că nu mai fac beții, că nu mai are cine să mă certe/ajute când ajung acasă,
decât uneori cu băieții. Da` sunt de cele mai multe ori, cuminte. Deci, după cum am zis, fac ce fac și
ceva din minte nu vrea să-mi iasă. De ce mama dracului?! mă-ntreb în timp ce-mi
mai torn un pahar de vin…
Îmi stă mintea numai la tine. Îmi amintesc de mutrița ta drăguță când te
superi, dar ”n-ai nimic”, sau când vrei ceva și ai impresia că mă păcălești,
dar eu știu deja că ești vicleană.....
....Picioarele tale lungi..... Buclele jucăușe....
Buzele alea moi.... Chiar și parfumul mi-l amintesc... Ehh - mai sunt și alte femei
frumoase! – îmi zic. Și totuși, de ce îmi stai în creieri și-n inim… nu, n-o
pot scrie! Sunt bărbat și am orgoliu, ce Dumnezeu! Trebuie să fie un pic mai
puternic decât al tău! Tu și-al tău orgoliu care mi-ați cerut să nu te mai caut
vreodată, jurându-mi că vei face la fel… Chiar, cât mai reziști ?!?
Dincolo de orgoliul ăsta al tău, exagerat
de mare, ai reușit performanța ca-n
atâția ani să nu mă plictisești! Te-am ascultat și am savurat discuțiile cu
tine, ai avut puncte de vedere, uneori m-ai enervat contrazis, alteori
ți-am zâmbit aprobator (deși eu am dreptate mereu), dar, astfel mi-ai înmuiat
creierul și mi-ai întărit p..., mă rog, asta se întâmpla de absolut fiecare
dată când ne-am văzut! Hmm… ești diabolică! Dar ai și ceva în tine… ceva, așa,
o bunătate sau nu știu cum să numesc ”ceva-ul” ăla... care mă îngrijea ori de
câte ori îmi era rău (de boală sau băutură), sau care mă lua noaptea în brațe,
când mă întorceam cu spatele la tine; care mă iubește (cred)..... iar când îmi
amintesc cât de multă răbdare ai avut mereu cu mine, îmi vine să-ți mulțumesc,
dar o s-o fac în felul meu: Vino înapoi!!!
Acum sunt pregătit să te
vreau! Am copilărit, am trăit, mi-am făcut amintiri, am vânat, am cucerit, am
sedus și am părăsit. Am devenit bărbatul pe care ți-l doreai! Alege-mă! Vreau eu să-ți aduc flori!
Vreau eu să-ți sărut mâinile! Și să-ți plesnesc o palmă peste fund, chiar în
văzul tuturor. Ai să mă scuzi, iarăși, știi că-s porc bărbat! Nici
n-o să te pun prea des să-mi calci o cămașă, promit!!
Și-acum e timpul să știi ce regret. De
fapt, eu sunt bărbatul care a îmbinat mereu, până la perfecțiune, după mine,
studiul cu distracția, serviciul cu aventura, trăind viața fără regrete, însă
nu-mi iert faptul că la mine-n brațe ai
lăcrimat… știu, poate
nu din cauza mea, dar ai fost tristă. Și
eu n-am putut face nimic să te ajut. Aveai
nevoie de ajutorul, sprijinul și umerii unui bărbat, iar eram un bărbat ce
deborda de-o doză, mai mult sau mai puțin importantă, de ironie elegant educată. Dar am învățat lecția: nu te mai las singură!
Acum e rândul tău – Nu mă lăsa singur! Ia-mă
înapoi, iubita mea...
Acum sunt pregătit!
21 septembrie 2016
Sub imperiul nopții , toți ne eliberăm. Scăpăm de dezamăgiri, lăsăm la ușa toate fricile, toate frustrările. Noaptea ne dă curaj. Cel puțin așa i se întâmplă ei. Noaptea își scotea masca aceea de femeie fericită, ce are o viață minunată. Își dezbrăca sufletul de multitudinea de zâmbete politicoase, de aprecieri mincinoase și cuvinte false, și îl lăsa așa , gol: pătat de nemulțumiri, tristeți, și murdar( pentru că oamenii nu știu să se poarte cu un suflet curat).
După tot ritualul de eliberare, după ce își demachia sufletul, dansa. Dansa mult. Pentru că dansul o făcea să se simtă ușoară, stăpână pe propria ei viață și eliberată de prejudecăți. Și dansa încontinuu, până la epuizare și astfel nu mai avea putere să plângă și să aibă regrete. Dar, nimeni nu își dă seama că fata care dansează pe masă, în centrul atenției , dansează mereu singură. Fiecare trecea, o admira, o aplauda și pleca. Nu observa nimeni că avea lacrimi în zâmbet și ochii mereu plecați. Nu îi observa nimeni goliciunea din suflet. Îi admirau trupul delicat, fără să observe că părul ei tânjea după o mângâiere sinceră, că brațele ei aveau nevoie de o îmbrățișare caldă sau că fruntea ei trebuia sărutata duios. Era tratată greșit la unison: o judecau, o priveau prea vulgar, o jigneau cu neputința lor de a vedea în întuneric. Tind să cred că e o incapacitate a oamenilor să își vadă sufletul unul altuia. Dar toate astea dispăreau odată cu ivirea zorilor.
După tot ritualul de eliberare, după ce își demachia sufletul, dansa. Dansa mult. Pentru că dansul o făcea să se simtă ușoară, stăpână pe propria ei viață și eliberată de prejudecăți. Și dansa încontinuu, până la epuizare și astfel nu mai avea putere să plângă și să aibă regrete. Dar, nimeni nu își dă seama că fata care dansează pe masă, în centrul atenției , dansează mereu singură. Fiecare trecea, o admira, o aplauda și pleca. Nu observa nimeni că avea lacrimi în zâmbet și ochii mereu plecați. Nu îi observa nimeni goliciunea din suflet. Îi admirau trupul delicat, fără să observe că părul ei tânjea după o mângâiere sinceră, că brațele ei aveau nevoie de o îmbrățișare caldă sau că fruntea ei trebuia sărutata duios. Era tratată greșit la unison: o judecau, o priveau prea vulgar, o jigneau cu neputința lor de a vedea în întuneric. Tind să cred că e o incapacitate a oamenilor să își vadă sufletul unul altuia. Dar toate astea dispăreau odată cu ivirea zorilor.
Își ascundea tristețea de pe chip cu un machiaj perfect și cea din suflet sub haine elegante. Se urca pe tocuri cu gândul că o să facă față omenirii până la următorul apus, când o să o ia de la capăt.
"Noaptea e bună".
Noaptea e bună...
22 ianuarie 2016
Dragă inimă,
Nu mai am răbdare să-ți repar greșelile.
De ce nu vrei să te vindeci de chinuri?!
Dragă inimă,
Aș vrea să asculți măcar o dată. Aș vrea să încerci să-l uiți, să-l scoți din suflet. Ar trebui să-ncerci să lupți cu tine și să încetezi să mai bați pentru el. Te simt cum plângi, dragă inimă. L-ai iertat cât l-ai iertat, dar trebuie să alegi altceva.
Ai nevoie de răbdare... cât trebuie să mai ai răbdare...
Nu mai am răbdare să-ți repar greșelile.
De ce nu vrei să te vindeci de chinuri?!
Dragă inimă,
Alege altceva. Schimbă matrița, aruncă-ți arhivele.
Alege pe cineva care, dacă nu mă poate ridica, atunci când viața mă pune în genunchi, măcar să se așeze lângă mine, în liniște. Alege-mi un bărbat care să vadă dincolo de orice aparență. Caută-mi un tip sincer, care să nu mă judece. Dă-mi pe cineva care să mă ia așa cum sunt: 2% bună și restu” rea. Alege o persoană sinceră, că m-am săturat de mincinoși și lingăi.
Găsește-mi pe cineva care să nu mă descompleteze. Să nu mă rupă de iubiri laterale nevinovate. Să mă ia cu totul.
Caută un om autentic. Să îmi trezească toate simţurile. Să mă resusciteze până în vârful unghiilor. Să mă înnebunească, dar să mă țină cu picioarele pe pământ. Să nu mă omoare, dar să mă învie cu fiecare sărut. Să mă învețe pe de rost. Să pot să fiu eu, cea care sunt cu adevărat.Dragă inimă,
Aș vrea să asculți măcar o dată. Aș vrea să încerci să-l uiți, să-l scoți din suflet. Ar trebui să-ncerci să lupți cu tine și să încetezi să mai bați pentru el. Te simt cum plângi, dragă inimă. L-ai iertat cât l-ai iertat, dar trebuie să alegi altceva.
Ai nevoie de răbdare... cât trebuie să mai ai răbdare...
Dragă inimă,
31 decembrie 2015
Cămaşa asta mă
sufocă. Nopţi similare m-au format şi
educat în această eu care sunt azi.
Încerc să
înlătur alcoolul şi tristeţea din mine cu cafea. Nu mai am Xanax şi în ţara
asta, oamenii răi, din
farmacii, îmbrăcaţi în halatele lor albe, nu se înclină nici farmecelor mele
nici banilor mei.
“Schimbă-te,
măi fată! Schimbă-te!! “ - Te aud. Nu e nevoie să țipi, dar nu îţi iau
plăcerea. Ţipă cât vrei. De fapt, te sfătuiesc să nu te irosești, nu te mai
ascult de mult.
Am mai
fost aici. Acum 5 ani, când m-ai luat de acasă. Am lăsat totul acolo: haine,
parfumuri, mobilă, periuța de dinți şi amintirile toate.
Am fost acum 4 ani,
când ai vrut o femeie de succes şi mi-am luat job-ul ăsta pe care-l urăsc.
Acum 3 ani,
când ai vrut să fiu înțelegătoare şi m-am făcut că nu observ infidelitățile
tale. Am fost atunci când m-am întors la tine, deși pentru mine locul unde
ne – am cunoscut e asemănător cu starea de comă. Dar uite că e nevoie şi de comă
uneori ca să te trezești la viaţă.
Mă gândesc că poate îmi dezamăgesc viitorul, dar nu am nicio altă idee
mai bună: trebuie să-mi închei socotelile cu tine.
Toată viaţa
mea a fost aşa: când ai vrut altceva , m-ai forțat să mă schimb.
Nici nu
mai ştiu cum mă cheamă.
Încerc să izbutesc. Mă înec în orice promite uitare temporară în pahare cu
picior lung, Îmi car tonele de vinovăție pe tocurile astea șubrede în
timp ce în jurul meu oamenii aruncă sfaturi ieftine.
Simt cum mă ajunge din urmă
depresia. O evit, uneori ignorând-o,
alteori înșelând-o cu zâmbet pe față, dar
mă găsește mereu. Nu e prima oara când ne întâlnim.
Dar de data asta, depresia m-a violat atât de brutal
că îmi simt organele interioare despicate,
intestinele înnodate și încâlcite, venele ruginite, celule
decolorate, și creierul deconectat.
Plec. Plec pentru că
nu știu foarte bine cum să mă port cu depresia, așa
că încerc nebunia. Trebuie să mai schimb ceva: Totul!
Cam mult
8 mai 2015
Caut inspirație în așternuturi fine. Miroase a bordel... Destul de
clasic.
Wake
up. Make up. Break up.
Viața
urmărește un stylist care e încă în training.
Dorințe
murdare. Triunghiuri. Șoapte. Legături bonăvicioase delicioase.
Păcatele lui. Păcatele mele. Păcatele celorlalți. Păcatele ei.
Păcatele noastre.... Toți vor să fie iertați de păcate, dar
nimeni nu le previne. A devenit un fel de cerc vicios: Faci păcate –
Îți pare rău – Ești iertat.
Cred
în intenții mai mult decât în fapte. Iubire? Ce definiție a ei
vrei să o încercăm?
Te
îndrăgosteşti, construieşti un întreg univers în jurul
persoanei iubite pentru ca apoi ea să plece şi să te lase în
ruine. Şi n-ai ce să faci, aşa că te ridici şi mergi mai departe
jumătate din cel ce ai fost, săruţi buze în alte nuanţe şi
mângâierile tale poartă mănuşi, ajungi să cauţi somnul alături
de trupuri reci doar pentru că nu dormi bine în braţele
singurătăţii… Ca şi cum cea mai cumplită experienţă ţi-ar
fi lăsat în urmă coşmaruri, acum nu închizi mai niciodată ochii
decât pe jumătate, iar dimineaţa pleci de teamă ca nu cumva să-ţi
fure cineva şi resturile ce au mai rămas din omul care erai odată.
Da, ce tragică e iubirea, în cărţi scrie că ar trebui să te
întregească, dar în schimb te scade, te înjumătăţeşte, te
împarte de un infinit de ori până când nu rămâne mai nimic din
tine.
Durerea
sinonimul plăcerii.
Poți
să pierzi tot. Te pierzi pe tine în nopți lungi, rochii prea
decoltate, lacrimi, gânduri nebune. Lumini. Lună plină. Clădiri
înalte. Cockteiluri în cristale. Parfumuri scumpe. Lux. Te pierzi,
dar te regăsești în capcana dintre un perete rece și căldura
unui corp. Going in. Going out. - Împortant e să știi ce păcat
să faci.
Ai
crede că îmi e frică de iad? Nu-mi e. Sunt lichidă, mă acomodez
oriunde.
Despre trădare ca lifestyle
6 martie 2015
Când
am ajuns, camera era dichisită impecabil. Am lăsat
bagajele emoționale în
hol și am ieșit. Îmi mușcam buzele gândindu-mă cât de
bine s-ar potrivi camera grea și impunătoare a hotelului cu
trupul meu gol și ușor. Un alt fel de feng-shui.
Rar
mi-a fost dat să întâlnesc un bărbat care să recunoască cu
francheţe tot ce poate oferi. Un bărbat care să-ți spună pe
șleau cam tot ce vrea să-ți facă (și nu mă refer neapărat,
să-ți facă un cadou...).
Nu
mi-a fost niciodată atât de greu să scriu. Parcă am uitat toate
limbile de pe pământ. Povestea asta a fost atât de fizică
încât cred că numai limbajul trupului ar putea să-i dezvăluie
secretele. Cred că așa o să și rămână: impregnată pe
trupurile noastre; știută doar de pereții aceia - martorii atâtor
istorisiri.
Dacă un singur perete ar putea să povestească măcar jumătate din ceea ce a fost silit să vadă de-a lungul existenței lui, probabil că l-ar detrona și pe cel mai apreciat romancier din toate timpurile. Dar nu poate,spre binele multora
dintre noi.
Dacă un singur perete ar putea să povestească măcar jumătate din ceea ce a fost silit să vadă de-a lungul existenței lui, probabil că l-ar detrona și pe cel mai apreciat romancier din toate timpurile. Dar nu poate,
Am
știut întotdeauna că bărbaţii iubesc rar, sincer și mult mai
profund decât noi. I-am invidiat mereu pentru felul unic în care
ştiu ei să iubească. Bărbaţii se îndrăgostesc puternic şi
hotărât, cu disperare, gata oricând să-şi pună gaj sufletul
pentru dragostea vieţii lor.
Bărbaţii ştiu să iubească mai frumos decât femeile. Ei pot să
se îndrăgostească oricând de o pereche de sâni fermi, de un fund
obraznic sau de un zâmbet senzual; pot găsi la orice femeie părţi
de care să se îndrăgostească, dar de iubit, rareori iubesc o
femeie cu totul. Ah, şi ce onoare să fii tu femeia aceea! Şi ce
durere să nu-l faci să simtă asta pentru tine…
El
mă iubește în liniște. Fără cuvinte plicticoase, fără
declarații hiperbolizate, fără drame și poezii. Mă iubește unic
- în felul lui. Mă iubește perfect pentru toate împerfecțiunile
mele.
Ce
anume e diferit în relația noastră? - Este atât de simplu!
El nu va pretinde că știe ce simt. Nici cum mă doare! Va întreba.
Va asculta. Va fi acolo.
El
e bărbatul cu care aș merge cu încredere până la capătul lumii.
Pe umărul căruia aș putea să plâng oricând. Care nu mă va lăsa
să mă văd altfel decât așa cum sunt, pentru că nu mă minte și
nu mă menajează. E bărbatul cu care râd, plâng, cu care mă
sfătuiesc, care mă sprijină oricând. El nu va simți gelozie
sau păreri de rău.
Am
trăit atât de mult încercând să mă eliberez de lanțurile
iubirii. Acum trăiesc luptând să o mențin, să o păstrez.
Da,
el e bărbatul care mi-a declanșat starea de azi și care mi-o
menține zilnic. Pentru că el mi-a spus de curând în cel mai
natural mod cu putință: ”Ai locul tău în inima mea pentru
totdeauna. Dar sunt fericit pentru că ești fericită, înțelegi?
Fii fericită, te rog!”
Camera 610
18 februarie 2015
Să nu crezi
niciodată ce îți spun, să crezi ce simți... Cred că am
obosit de câte ori am zis-o. Am repetat până la capătul
răbdării. SĂ NU CREZI NICIODATĂ.....
Dar
nu mai am răbdare. Nu am răbdare. Nu am răbdare pentru unele
lucruri, nu pentru că am devenit o arogantă, ci pur și simplu
pentru că am ajuns într-un moment al vieții , în care nu mai
vreau să irosesc timp cu ceea ce-mi displace sau îmi face rău.
Nu
mai am răbdare pentru cinism, critică și cereri exagerate de orice
natură. Mi-a pierit cheful de-a le face pe plac celor care nu mă
plac pentru ceea ce sunt eu și vor să mă placă pentru ceea ce vor
ei să fiu, să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc și să le zâmbesc
celor care nu vor să-mi zâmbească.
Nu
mai am răbdare și nu mai pierd niciun singur minut cu cei care mint
sau manipulează. Am decis să nu mai coexist cu pretinsul,
ipocrizia, falsitatea și cu laudele ieftine. Nu tolerez nici
erudiția selectivă, nici aroganța academică. Și nici nu mă
adaptez la bârfa mondenă. Urăsc conflictul și comparațiile. Cred
într-o lume a contrariilor și de aceea îi evit pe oamenii cu
personalități rigide și inflexibile. Îmi displac lipsa de
loialitate și trădările între prieteni. Nici nu mă împac cu cei
care nu știu să facă un compliment sau să spună un cuvânt de
încurajare. Exagerările, deja au început să mă plictisească
și deja am greutăți în a-i accepta pe cei ce nu își găsesc
niciun rost. Și peste toate acestea, nu am răbdare pentru oricine
nu-mi merită răbdarea.. Iar el, de departe nu a meritat răbdarea
mea.
În
tinerețea lui, n-a înțeles că atunci când un bărbat își
numește femeia soare, ea îl luminează. Când îi spune iubito, ea
iubește. Când o asemănă serafimilor, ea îl apără. Când o
prețuiește, ea strălucește. Când îi spune draga mea, ea
răspunde cu dragoste. Iar când un bărbat tace, femeia devine
indiferentă. Femeile sunt reciproce până la imposibil.
Nu
i-a spus nimeni că dacă nu știi ce să simți față de un om,
trebuie să închizi ochii și să-ți imaginezi că el nu este.
Niciunde. Nicicum. Niciodată. Să-ți ții respirația și să
numeri până la zece. Încet, cu calm, și îți vei descoperi și
cele mai nebănuite simțăminte.
Nu
l-a învățat nimeni că atunci când întrebarea lui este de
prisos, răspunsul meu este inutil.
Nu
i-a zis nimeni că toate fetele adoră ochii albaștri, dar ele mereu
se îndrăgostesc de acei ochi căprui. Iar eu, exact ochii aceia
căprui îi iubisem. Dar el n-a simțit. A crezut când l-am
alungat. A crezut când i-am zis să plece. Să
nu crezi niciodată ce îți spun,... Pentru că nu
mai văd niciun rost în a-mi irosi cuvinte pe care nu le aude
nimeni. Pentru că iubirea nu se declară- se simte.
Am
ales să plec în liniște. Pentru că unul din cele mai fericite
momente din viață este acela când găsești curajul de a pleca de
lângă ceea ce nu poți schimba!
Uneori
tăcem nu pentru că nu avem ce spune, dar pentru că vrem să spunem
mult mai mult decât ar înțelege cineva.
Am
standarde înalte acum. Atât de înalte, încât nici eu nu le mai
poate atinge. Încât ceva mic, autentic și sincer, precum iubirea
lui, pălește în fața mea. Pentru că iubesc la intensitate
maximă. Atemporal și limitat de infinit. Îmi risc viața pentru
plăcerea riscului, nu pentru siguranța victoriei. Victoria e magia,
dacă e să fie, dacă nu, e doar adâncimea riscului. Pentru că
într-o viață.. nu simți decât cu o singură persoană infinitul!
Trebuia să simtă infinitul... să
crezi ce simți...
Să nu crezi niciodată ce îți spun, să crezi ce simți...
19 decembrie 2014
Maşina intră în parcarea hotelului. Urcară în cameră grăbiţi, mai mult pentru a nu fi văzuţi, decât de nerăbdare. Îşi aşezaseră valizele pe hol, de parcă ar fi venit pentru prima oară împreună. ”Mă scuzi, trebuie sa dau un telefon”, îi zise el, la fel de politicos, slăbindu-și nodul cravatei, ca de fiecare dată. Momentul acesta o făcea să se simtă foarte prost. O suna pe cealaltă, ca să-i spună că a ajuns cu bine. Cea de acasă, care îi gătea, îi spăla hainele, cea pe care o vedea în fiecare zi şi care, după spusele lui, mai dormea din când în când cu el în acelaşi pat. Pe Ea o suna.
I se părea absurd gestul ăsta, deşi îl făcea uman. Dar nu înțelegea, din moment ce îi promisese că într-o zi se vor muta împreună, ce rost avea să hrănească relaţia lui „uzată” dând telefoane de o cuminţenie ipocrită? Nimic nu o deranja mai mult decât acest moment, în care ea se prefăcea că are treabă prin cameră, ca să nu audă ce vorbeşte el. De obicei dura puţin, apoi el se întorcea încărcat de-o falsă vină cerându-şi încă o dată scuze. Şi, când ea deschidea buzele ca să îi răspundă, el îşi lipea gura de ele. Iar ea se topea toată în îmbrăţişarea lui. Telefonul era dat uitării şi îşi aminti pentru ce veniseră.
Îl iubea prea mult. Încălcase regulile jocului și îl lăsase să-i atingă sufletul. Îi dezbrăcase și simțurile odată cu trupul ei tânăr. O împinse spre locuri neumblate de tinerețea ei și îi produse simțuri nebănuite de vârsta-i enervant de fragilă. O maturiza încetul cu încetul.
Era ca un vampir. Se alimenta cu tinerețea și frumusețea ei. O lăsa, de fiecare dată, sleită de puteri, întinsă pe pat, cu privirea goală și cu lacrimi ce i se vărsau în suflet. Își pierduse tot, dar păstrase o tărie de fier în fața lui. Nu înțelegea... Ce îi mai lipsea acum? Îi oferise totul și totuși, totul nu era îndeajuns. O blamase nopți la rând pe cea de acasă, că nu a știut să facă fericit un bărbat ca el, că nu se mai purta în ton cu moda, că tot clasicismul și toată discreția ei îl plictisesc, nu-l mai antrenează. Și totuși, de ce nu o lăsa dacă e așa?! De ce se mai întoarce la ea? Nu-l înțelegea... Nu o înțelegea nici pe biata femeie de acasă; De ce îl iartă dacă știe că până să ajungă în patul de acasă, trece mai întâi prin patul ei? De ce suportă umilința și suferința asta? Nu înțelegea... Nu înțelegea că frumusețea și tinerețea ei nu echivalau cu experiențele acumulate în ani de mariaj, că entuziasmul ei nu valora, nici pe departe, cât toate nopțile în care Ea, cea dintâi, îi fusese alături în toate felurile - prietenă, mamă, soție, amantă. Nu înțelegea că îndrăgosteala ei juvenilă nu reprezintă nimic față de respectul și înțelegerea pe care i le împărtășea cea de acasă.
Îi era peste putință să conștientizeze că el nu mai avea răbdarea și vârsta necesară să o ia de la capăt. Nu înțelegea că pe el doar o femeie îl putea stăpâni, o femeie în toată puterea cuvântului - cum era Ea. O femeie care să știe că el nu poate fi ținut ”în casă” și că doar dacă îl lasă liber va fi al ei. O femeie care să fie conștientă că fidelitatea e o opțiune și că bărbații nu sunt ființe monogame, indiferent de aparențe. Avea nevoie de o femeie... femeie! Iar ea, nu era încă o femeie. Mai avea mult de copilărit până să atingă acel nivel.
Se uită la telefon. Acum era cu Ea, iar ei nu-i trimisese nici măcar un sms. Se îndreptă spre bucătărie cu ochii pe ecranul telefonului aprinzându-şi o ţigară.
Își ascundea durerea în rochii lungi cu spatele gol și accesorii scumpe. Încerca să fie misandră, dar sufletul o trăda. Mai trage un fum și își înghite lacrimile. Sună telefonul....
https://www.facebook.com/domnisoara.j
Era ca un vampir. Se alimenta cu tinerețea și frumusețea ei. O lăsa, de fiecare dată, sleită de puteri, întinsă pe pat, cu privirea goală și cu lacrimi ce i se vărsau în suflet. Își pierduse tot, dar păstrase o tărie de fier în fața lui. Nu înțelegea... Ce îi mai lipsea acum? Îi oferise totul și totuși, totul nu era îndeajuns. O blamase nopți la rând pe cea de acasă, că nu a știut să facă fericit un bărbat ca el, că nu se mai purta în ton cu moda, că tot clasicismul și toată discreția ei îl plictisesc, nu-l mai antrenează. Și totuși, de ce nu o lăsa dacă e așa?! De ce se mai întoarce la ea? Nu-l înțelegea... Nu o înțelegea nici pe biata femeie de acasă; De ce îl iartă dacă știe că până să ajungă în patul de acasă, trece mai întâi prin patul ei? De ce suportă umilința și suferința asta? Nu înțelegea... Nu înțelegea că frumusețea și tinerețea ei nu echivalau cu experiențele acumulate în ani de mariaj, că entuziasmul ei nu valora, nici pe departe, cât toate nopțile în care Ea, cea dintâi, îi fusese alături în toate felurile - prietenă, mamă, soție, amantă. Nu înțelegea că îndrăgosteala ei juvenilă nu reprezintă nimic față de respectul și înțelegerea pe care i le împărtășea cea de acasă.
Îi era peste putință să conștientizeze că el nu mai avea răbdarea și vârsta necesară să o ia de la capăt. Nu înțelegea că pe el doar o femeie îl putea stăpâni, o femeie în toată puterea cuvântului - cum era Ea. O femeie care să știe că el nu poate fi ținut ”în casă” și că doar dacă îl lasă liber va fi al ei. O femeie care să fie conștientă că fidelitatea e o opțiune și că bărbații nu sunt ființe monogame, indiferent de aparențe. Avea nevoie de o femeie... femeie! Iar ea, nu era încă o femeie. Mai avea mult de copilărit până să atingă acel nivel.
Se uită la telefon. Acum era cu Ea, iar ei nu-i trimisese nici măcar un sms. Se îndreptă spre bucătărie cu ochii pe ecranul telefonului aprinzându-şi o ţigară.
Își ascundea durerea în rochii lungi cu spatele gol și accesorii scumpe. Încerca să fie misandră, dar sufletul o trăda. Mai trage un fum și își înghite lacrimile. Sună telefonul....
https://www.facebook.com/domnisoara.j
Amanta
18 decembrie 2014
Arată-mi o femeie frumoasă și
îți voi arăta un bărbat care o face să sufere !
Așa e cu femeile astea... Nu se
potolesc.
S-au văzut, s-au plăcut, un
lucru e clar: dorințele se manifesta diferit la femei și bărbați.
El vrea sex, ea vrea flirt.
El vrea sex, ea plimbari
romantice.
El vrea sex, ea vrea dragoste,
grijă, răsfăț, adorație și… sex. Ca să obțină ce-și
doresc, amândoi se prefac că au și dau ce vrea celălalt. El se
preface că e atent, afectuos și romantic. Ea, că vrea sex. Dacă
s-au îndrăgostit, nu se mai preface nimeni. El vrea ce tot vrea ea
(să nu uităm de sex!), ea vrea și tot ce vrea el.
După prima partidă de sex, știm
cine-cum s-a prefăcut sau e îndrăgostit de-a binelea. Toate ies la
iveală. Dacă sunt îndrăgostiți, lucrurile încep să se lege,
apelurile se îndesesc, comunicarea e mai bună, amândoi știu ce
gândește celălalt, se țin de mână continuu și se comportă ca
drogații cu oxitocină. Totul devine mai transparent, încep să își
satisfacă nevoile unul altuia, să se susțină și să formeze un
cuplu, în adevăratul sens al cuvântului.
În schimb, dacă dragoste nu e,
nimic nu e…
Dacă sexul a fost monedă de
schimb la un flirt înfocat de două săptămâni, el se pierde
undeva în negura primei nopți. Sau a dimineții următoare, după
caz. El nu o mai sună și o evită, ea are o stare de confuzie
neplăcută și își promite să fie mai atentă data viitoare. Sau
viceversa: el o caută disperat, ea nu știe cum să-i spună că nu
e cazul. Există mai multe combinații de situații, dar astea două
sunt relevante.
Ideal, ar fi să nu se prefacă
niciunul, de la bun început. Așa însă, el n-ar mai avea parte de
o partidă de vânătoare finalizată cu sex, ea de una de romantism,
cu invitații la cină și dezbateri antrenante pe tema existenței
și a renașterii. În literatura franceză. Nu ar mai fi niciunul
mulțumit.
Imaginează-ți
la ce situații incomode ar trebui să facem față dacă omul
ar spune din capul locului ce-și dorește! Ce-ar fi dacă bărbatul
pe care l-ai cunoscut azi dimineață la o ședința, te-ar întreba
în pauza de cafea dacă nu vrei să vă întâlniți la o partidă
de sex marți, când are după amiaza liberă? Te-ai uita la el
chiorâș și l-ai ocoli tot restul vieții.
Dar
dacă, în schimb, îți face complimente reținute, timp de o lună,
te sună de două ori pe zi și îți trimite flori cu dedicație, de
două ori pe săptămână, sugerând că te iubește și te
venerează? Chiar dacă nu e el Mr Perfect – tatăl pe care l-ai
visat pentru copii, în cele din urmă există șansa ca el să
poată primi ce voia chiar de la început, adică partida de sex. Iar
tu, înainte de asta, să ai o perioadă distractivă de flirt cu
posibilități. Firește, în cazul în care nici tu nu îi spui, din
prima, când îți cere cartea de vizită: poți să mă suni, dar
uită de sex, că nu e cazul.
Ea vrea totul, el vrea sex - Marea păcăleală
3 decembrie 2014
El
așa e…e de o sinceritate nemiloasă. Multe dintre femeile
din viața lui și-au dorit să îl vindece fără să înţeleagă
că, de fapt, el nu e bolnav. S-au avântat în povești prematur
consumate, sperând cu naivitate că el îşi va dori să le cunoască
la ivirea zorilor, dincolo de aştenuturi. Au acceptat târgul
“plăcere pentru tăcere” amăgindu-se cu gândul că dăruindu-şi
și sufletul pe langă, vor primi acelaşi lucru în schimb… Însă
cu iubirea nu merge niciodată aşa. El nu vrea să îşi lase
amprentele în sufletul nimănui. Viaţa l-a învăţat că doare să
porţi urmele cuiva pe tine, că iubirea poate deveni o robie
nesfârșită, în care te închizi de unul singur în braţele
singurătăţii. Aşa că se poartă cu mănuşi în fiecare noapte
când le atinge trupurile şi şi-a jurat să nu se mai întoarcă
niciodată, dacă la ivirea zorilor ele își vor dărui sufletele și
vor apărea lacrimi.
Când
luminile se sting, îi simt sufletul. Știu că amprentele ei au
devenit permanente. S-au cicatrizat, s-au vindecat. S-a eliberat de
iubirea ei, dar și-a pierdut sufletul. Cândva l-a vândut. Pentru
ea, pentru iubirea ei...
Își
punea ceva de băut și începea: "... simt atâta
neliniște în suflet... Mi-a spus să tac și am tăcut. Am
închis totul și am vorbit, eu cu mine și cu ecoul. O mulțime de
întrebări fără răspuns ce au zburat de pe buzele mele, s-au
lovit de pereți și s-au întors istovite la mine. Mi-a spus să
plâng și am plâns. Eu pentru mine. Mi-am ascuns lacrimile pentru
că am vrut să-mi păstrez o picătură de mândrie, mândrie pe
care mi-a călcat-o fără milă în picioare. Și râdea în hohote,
și râsul ei acoperea țipetele orgoliului meu strivit.
Era
altfel... Părea
mult
mai romantică , mai sensibilă și mai tristă, decât era în
realitate. De vina poate eram eu, că foloseam cuvinte prea
dramatice și sensibile, sau poate era ea, că mă încărca cu
poezie.
Dar
adevărul gol goluț e că este o femeie care știe foarte bine
ce vrea. Nu sufefă de depresii comune (de iubiri pierdute, de
singurătate, de îndoieli, de regrete, de frică, de reproșuri) și
nici nu și-ar dori ca viața ei să fie altfel decât cum e acum.
Cred
că e doar un pic cam indecisă. E schimbătoare. Este ca o lună de
vară; ca iulie. E nebună și imprevizibilă. E caldă și calmă în
general, poate chiar fierbinte uneori, dar are și ea, ca oricare
lună iulie furtunile ei pornite în senin și răvășitoare.
Dar răcoritoare și uneori perfect pliate.
Este
visătoare. se pierde în fiecare apus pe care-l zărește și
redescoperă sărutările fiecărui răsărit ce-i mai risipește
anxietatea nopților. Se îndragostește de fiecare colț de lume
neatins de oameni; de fiecare cațel de pe strada. Se alimentează cu
toate zâmbetele sincere ale micilor oameni și cu toate privirile
blânde ale animăluțelor din preajmă.
Râde
singură și fredonează melodii. Se lasă îmbrățișată de
ploaie și mângâiată de vânt. Își iubește viața și se bucură
de fiecare clipă.
A
vrut să știe cine este cu riscul să nu îi placă ceea ce
descoperă. Așa că și-a pus decența la încercare în tot ceea ce
a făcut. Se dăruiește iubirii cu totul, dar nu își trădează
nicio clipă libertatea; iată paradoxul existenţei ei..."
Când luminile se sting...
16 noiembrie 2014
În genunchi?!?!
Un bărbat de calibrul lui, în genunchi?! ... Doamne!... Habar n-am cum să reacționez. Am un sentiment de milă și satisfacție.
E nevoie de o putere incredibilă, doar să îndupleci un așa bărbat, deci nici nu îndrăzneam să mi-l imaginez în genunchi.
Îmi simt pulsul în tot corpul și sunt paralizată de situație. Stau în fața lui și-l privesc. Așezat în genunchi, tăcut, același el, dar slab, fără demnitate și orgoliu, fără aroganță și fără glas.
E prima data când îl văd așa vulnerabil, dar am un sentiment de deja-vu. Un sentiment care-mi spune că la un moment dat, filmul ăsta s-a derulat în mintea mea. Îmi amintesc exact când i-am spus că fiecare greșeală pe care o va face, o să-i știrbească verticalitatea și în definitiv o să-l aducă în situația prezentă. Ha! Uneori e obositor să ai mereu dreptate.
Încă tace. Ce speră?! Ce gândește?!
Nu mă pot abține și scap un zâmbet de mulțumire. Cred că tocmai m-am simțit răzbunată. Știu, știu, nu e tocmai ok, dar e incontrolabil și foarte satisfăcător.
Infidelitatea nu se plătește cu infidelitate. În niciun caz. Asta nu e răzbunare. Mai mult, i-ar ușura domnului din greutatea vinovăției. Infidelitatea se plătește cu răbdare, pentru că opusul iubirii nu este ura, ci indiferența.
Indiferența am dobândit-o în serile în care dragul meu domn oferea zâmbetele mele altor doamne. În serile în care pe mâini i se imprimau formele altei femei, iar pe buze îi rămânea gustul ei.
În seri petrecute identic. Multe orașe, mulți oameni, liste lungi de responsabilități inutile. Cafea îndulcită cu stres în dimineți fără timp, nopți pierdute în pahare cu picior lung, zâmbete forțate pentru o liniște de aparență și priviri teatrale. Un altfel de nebunie.
Câtă absența, Dumnezeule! Am lipsit din propria mea viață.
Indiferența l-a adus în genunchi. Indiferența lui de atunci și indiferența mea de acum.
Încă e îngenunchiat. Are lacrimi în ochi și sufletul impregnat în regrete. Nu pot să cred!
Aș vrea să uit tot ce știu. Să-l iert și să-l eliberez. Așa ar trebui, dar nu mai am nimic de pierdut.
Deja-Vu
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)