31 decembrie 2015
Cam mult
Cămaşa asta mă
sufocă. Nopţi similare m-au format şi
educat în această eu care sunt azi.
Încerc să
înlătur alcoolul şi tristeţea din mine cu cafea. Nu mai am Xanax şi în ţara
asta, oamenii răi, din
farmacii, îmbrăcaţi în halatele lor albe, nu se înclină nici farmecelor mele
nici banilor mei.
“Schimbă-te,
măi fată! Schimbă-te!! “ - Te aud. Nu e nevoie să țipi, dar nu îţi iau
plăcerea. Ţipă cât vrei. De fapt, te sfătuiesc să nu te irosești, nu te mai
ascult de mult.
Am mai
fost aici. Acum 5 ani, când m-ai luat de acasă. Am lăsat totul acolo: haine,
parfumuri, mobilă, periuța de dinți şi amintirile toate.
Am fost acum 4 ani,
când ai vrut o femeie de succes şi mi-am luat job-ul ăsta pe care-l urăsc.
Acum 3 ani,
când ai vrut să fiu înțelegătoare şi m-am făcut că nu observ infidelitățile
tale. Am fost atunci când m-am întors la tine, deși pentru mine locul unde
ne – am cunoscut e asemănător cu starea de comă. Dar uite că e nevoie şi de comă
uneori ca să te trezești la viaţă.
Mă gândesc că poate îmi dezamăgesc viitorul, dar nu am nicio altă idee
mai bună: trebuie să-mi închei socotelile cu tine.
Toată viaţa
mea a fost aşa: când ai vrut altceva , m-ai forțat să mă schimb.
Nici nu
mai ştiu cum mă cheamă.
Încerc să izbutesc. Mă înec în orice promite uitare temporară în pahare cu
picior lung, Îmi car tonele de vinovăție pe tocurile astea șubrede în
timp ce în jurul meu oamenii aruncă sfaturi ieftine.
Simt cum mă ajunge din urmă
depresia. O evit, uneori ignorând-o,
alteori înșelând-o cu zâmbet pe față, dar
mă găsește mereu. Nu e prima oara când ne întâlnim.
Dar de data asta, depresia m-a violat atât de brutal
că îmi simt organele interioare despicate,
intestinele înnodate și încâlcite, venele ruginite, celule
decolorate, și creierul deconectat.
Plec. Plec pentru că
nu știu foarte bine cum să mă port cu depresia, așa
că încerc nebunia. Trebuie să mai schimb ceva: Totul!
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(
Atom
)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu