7 februarie 2014
Nu
reusesc sa fiu niciodata punctuala.
Urasc sa astept; nu am rabdarea necesara. Si, totusi, ii las pe altii sa
o faca.
L-am lasat sa ma astepte ani, si m-a asteptat.
M-a asteptat cu calm si rabdare. Fara reprosuri. Fara insistente. Fara
intrebari. In liniste. In umbra mea.
A fost acolo. Il stiam acolo. Mergea in spatele meu. Nu l-am luat langa
mine, dar nici nu l-am lasat sa plece. Ma obisnuisem cu el asa... acolo.
Il iubeam cand era el. Simplu, fara amprentele mele pe el. Il iubeam cand
era puternic, si ma zdruncina sa ma trezesc la realitate. Il voiam cand nu ma
voia, cand nu puteam sa il am. Mi-era dor de el cand era langa mine si se uita
in alta parte. Voiam sa ma iubeasca si totusi sa nu o faca. Nu voiam sa-l vad
modelat dupa mine, sa stiu ca pot sa-i cer orice, ca nu i-as mai fi cerut
nimic. Ar fi fost prea simplu.
Voiam
sa nu aiba nevoie de mine, doar atunci simteam cat il iubesc.
Nu am
fost niciodata pregatita pentru el. Voiam sa fiu perfecta. Voiam sa-i acord
locul de langa mine doar atunci cand stiam ca o sa-l pastreze o viata. Dar, am
omis un lucru: Sincronizarea.
In
viata Sincronizarea e totul! Mai ales cand e vorba de dragoste. Uneori,
soarta aduce doua suflete impreuna, numai pentru a desparti apoi. Uneori, se
face, in sfarsit, alegerea corecta, cand momentul e nepotrivit. L-am ales cand
a decis sa plece. Acum, l-as astepta eu, dar stiu ca nu o sa mai vina.
Sincronizare.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
