9 august 2014
Trei.
Am avut trei ani grei. Ani care mi-au încărcat sufletul cu panici idioate și cu gânduri proaste. Trei ani în care am iubit cu toată ființa mea. Trei ani în care am încercat să îmi manipulez mintea că iubirea e de ajuns … tocmai eu, eu care știu că iubirea nu e niciodată de ajuns. Trei ani în care l-am învățat pe de rost; ani în care îi știu gesturi, vorbe, obiceiuri și zâmbete.
L-am iubit trei ani în liniște. Nu i-am spus niciodată ce simt pentru el, pentru că adevărurile se spun în liniște. În orice caz, el nu avea nevoie de cuvinte ca să știe ce simt. Știe să citească starea mea sufleteasca după orele de somn, țigările pe care le fumez și parfumul pe care îl port. Mă știe cum se știe pe el. Am fi putut avea cea mai frumoasă poveste de iubire, dacă asta ar fi fost suficient.
As fi vrut să nu greșim. Aș fi vrut să nu greșesc. "Data viitoare n-am să mai greșesc" i-am spus, când umbra lacrimilor încă îi mai încercănă privirea. Și lecția părea învățată.
Și totuși încă greșesc. Greșim. Greșești fără oprire, în fața oamenilor pe care îi iubești, în fața lui Dumnezeu, în fața ta. Greșim atât de des încât pierdem numărătoarea greșelilor. Greșim în fiecare zi, greșim prin fiecare gest. Din neatenție, orgoliu, teama, vina, rușine, admirație, curiozitate, pasiune, dragoste. Greșim din dorința de a nu greși.
Anul acesta am călătorit mai mult ca niciodată, fugind de demonii mei și căutând alții pe care îi pot controla prin vicii. Mi-am ascuns iubirea în rochii lungi cu spatele gol, în locații scumpe și cocktailuri la răsărit de soare. Mi-am lăsat inima acasă și lacrimile le-am donat nopții. Mi-am pierdut mințile pe melodii mult prea zgomotoase și am violat contul meu bancar pe extravaganțe care nu mă mai fac fericită. Mi-am pierdut cunoștința în valurile mării și mi-am dorit să nu îl mai cunosc.
Noi nu suntem iubiți, nici de departe. Dar nu suntem nici amanți. Nici prieteni. Doar suntem.
Rar sau des. Suntem mereu ceva. Mult sau puțin. Suntem.. și atât. Nu mai știu...
Biletul de avion din inbox-ul mailului meu e confirmarea că pot să ies din acest spital de confuzie unde m-am internat singură și sigura de inevitabilul deznodământ.
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(
Atom
)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu