1 martie 2013

Sentimente...


       Sentimente, Iubire… Cine mai are timp de asa ceva?!  Probabil sunt nebuna sa cred ca inca mai avem timp de sentimente. Au disparut de mult;  sau daca mai sunt, nu le mai recunoaste nimeni.
      Traim intr-o era in care sentimentele nu mai sunt "la moda". Si totusi eu vreau sa cred in ele. Dar ca sa crezi in ceva trebuie sa-l cunosti. S-au schimbat definitile; sentimentele nu constau in vorbe, promisiuni, flori, minciuni.         Acum iubirea a devenit superficiala, de aparenta, confundata destul de usor cu obisnuinta. Nu-ti mai dai seama daca-l iubesti sau doar esti obisnuita cu el. Nu mai cunosti iubirea in adevaratul ei fapt, pentru simplul fapt ca nimeni nu mai este interesat de sentimentul asta. Si poate totusi, ajungi sa-l cunosti, fapt realizabil, dar sa ajungi sa iubesti e relativ simplu… mai complicat este sa-l faci si pe cel pe care-l iubesti sa te iubeasca, relativ imposibil!
     Cum ai putea sa ceri cuiva din zilele noaste sa iubeasca cand oamenii nu inteleg nici macar bunul simt. Cum sa ai curaj sa-i ceri cuiva, care traieste intr-o lume egoista, in care toti se gandesc doar la ei insusi, “gandeste-te la mine”?!  Foarte greu de abordat!  Nici macar nu-i poti cere socoteala: “iubeste-ma pentru ca te iubesc”, pentru ca iubirea nu este un targ, o conventie, iubirea este pur si simplu o certitudine: “te iubesc, pentru ca te iubesc”. Este simplu. Viata este simpla, dar noua nu ne este de-ajuns. Vrem sa o facem imposibila, ca apoi sa ne putem plange cat de grea este. Ne place sa fim dramatici; ne place sa suferim, si ne-o facem cu mana noastra.  E limpede.
     In astfel de cazuri, cum sa mai speri la “Marea Iubire”? Cine sa te mai creada? Oare mai exista iubirea aceea platonica, pura, pe care o vezi in filme sau o citesti in carti si la care cu toti speram, desi majoritatea nu recunoastem, sau nu constientizam.  Cine poate sa-ti ofere iubirea asta, intr-o lume atat de infatuata si egoista; unde toti sunt manipulati de tot felul de “fericiri” trecatoare, de iluzii ale unei vieti implinite, de superficialiatea lucrurilor? Unde auzi zilnic: il  iubesc pentru ca este frumos, pentru ca este destept, pentru ca este inalt, scund , slab, gras; de parca sti tu de ce il iubesti. Iubirea nu are cauze constiente, nu se justifica. O iubire justificata nu este iubire. O poti numii oricum , dar nu iubire.
     Am experimentat acest sentiment. Si am ramas la concluzia urmatoare: mereu voi ramane aceasi, o romantica incurabila, care probabil nu-si gaseste locul in secolul 21…voi iubi, si voi uita sa respir… si voi suferi, din nou; dar sper ca si de data aceasta timpul imi va alina durerea.
     Mai presus decat imbratisari calde, sarutari dulci, si juraminte, insasi iubirea reprezinta si lacrimi amare si durere indescriptibila; cand ai pur si simplu impresia ca lumea ta e sfarsita, ca nu mai ai efectiv pentru ce sa traiesti, aduce cu sine, de multe ori, suferinta crunta. Si acum sa nu-mi vorbeasca despre iubire cei care n-au trait acest sentiment. Sa nu-mi vorbeasca despre dor ce-i ce stiu ca maine sau poimaine vor adormi in bratele celui iubit. Sa-mi vorbeasca despre dor si lipsuri ce-l ce adoarme in fiecare seara pe o perna rece, intr-un pat prea mare, in asteptarea unei iubiri ce probabil nu va veni niciodata.
     Sa-mi vorbeasca de dor cel care s-a intrebat, dupa lungi zile de asteptare, “Oare, cat de sincer a fost sarutul acela?” Cel care stie ca este in plus acolo unde trebuia sa fie totul. Cel care stie ca a facut totul pentru a-si face fericita jumatatea si, totusi a realiazt ca “totul” nu este suficient.
     Si stim cu toti ca este greu. Este foarte greu. E greu sa realizezi si sa accepti ca totul devine scrum.  Ca tot ceea ce odata erau vise, promisiuni,juraminte erau defapt doar vorbe goale. Nu scot ușor usor un om din suflet... dar daca o fac, acesta este ca și cum nu ar mai exista.
    Pana sa ajung la acest pas iert de multe ori și caut cu disperare sa ma agat de tot ce are omul mai bun si de toate amintirile frumoase. Indur, tolerez, inteleg, sufar și acord sanse, mergand pana la naivitate, pana la a lasa oamenii sa profite de bunatatea mea.
Dar am limitele mele… si ma trezesc intr-o zi in care ia nastere in mine sentimentul dreptatii… si atunci simt o repulsie fata de felul in care am fost tratata.
Sufletul omului nu este o casa parasita in care sa bantui cum vrei, din care sa iei ce iți trebuie si din care sa pleci si sa revii ori de cate ori ai chef. In sufletul omului nu intri carand dupa tine mizerii si urat, ci vii cu frumos, cu intentii bune, deschis, pasnic si iubitor.
    Cine isi doreste sa faca parte din sufletul cuiva ar trebui sa stie ce are de facut ca sa isi pastreze locul acolo… cine nu, adio!
    In sufletele noastre ascundem un dor nemilos, un dor care ne taie respiratia, ne lasa fara puteri, ne face sa zambim, ne face sa plangem, ne face sa stam si sa asteptam.
Ne lipseste ceva, ne este frica. Ne e dor de inocenta, de copilarie, de incertitudine, de noi provocari, intalniri speciale sau cai necunoscute, desi nu recunoastem…
    Sunt momente in care ne lovim de monotonie, viata ni se pare un tablou trist, fara culori, fara sentimente noi. Incercam sa ne ridicam dar brusc ceva ne pune iar la pamant. Incercam sa mergem inainte dar brusc ne este teama. Deseori ni se pare ca luptam impotriva morilor de vant, ne simtim ca niste razboinici impotriva vantului. Scoatem sabia optimismului, lovim fara tinta. Avem vise si nu stiu de unde sa incepem. Avem vise si nu stim la ce sa renuntam.
    Si ajungi intr-un moment de cumpana, in care efectiv te intrebi,  “Oare mai stiu sa iubesc, sa indragesc, sa ador si sa sper? Oare mai pot rabda dupa o sarutare? Oare mai pot astepta un semn cand sufletul meu arde de dorinta?”
    Nu vreau sa ne urateasca sufletul sentimentele. Ele ar trebui sa ni-l innobileze, sa ne faca mai buni, mai curati, mai cinstiti. Sa ne faca oameni!
www.facebook.com/domnisoaraj
la 01:16 Niciun comentariu :

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii ( Atom )