7 iunie 2013

Ea...

" M-au hipnotizat ochii ei. Buzele ei pline de venin… Modul in care ma privea…

Era provocatoare dar inocenta, un suflet bland prins intr-un corp de zeita. Avea cel mai frumos zambet, si nu stiu cum o priveau altii dar pe mine asta m-a marcat. Era plina de contradictii, ambitioasa dar slaba, provocatoare dar inocenta, deschisa dar misterioasa… Parea asa accesibila, dar n-o avea nimeni…

Era o nerusinata. Se juca cu tine, cu mintea ta, cu sufletul tau, parea asa sigura pe ea, dar sufletul ei se zbatea in incertitudine si singuratate. Iti trebuia multa rabdare sa o cunosti, si eu am cunoscut-o… imaginea ei de femeie perfecta, fatala, nu era altceva decat o aparenta, un scut sa-si protejeze sufletul, trecut prin dezamagiri.

In ea, se ascundea cel mai trist suflet, era asa singura, era ezitanta si nesigura, era trista. Dar era mereu in centrul atentiei, desi ura oamenii. Ii atragea ca un magnet, femei si barbati o admirau deopotriva. Pe cat de iubita parea, pe atat era de singura. Respingea pe oricine se apropia de ea. Nu voia sa-si asume riscul, ca cineva sa ii atinga din nou sufletul ei pur cu mainile murdare. Nu mai avea puterea sa retraiasca sentimente mizerabile. Voia pace.

Dar eu… Eu n-am inteles-o niciodata, de ce nu m-a lasat sa o iubesc… avea atata nevoie de iubire, dar a respins-o cu toata fiinta sa…

Era toata o contradictie, o femeie cu adevarat complicata, speciala. Acum zambea, apoi ca din senin chipul ii era scaldat de lacrimi fierbinti. Ma saruta ca si cum as fi iubirea vietii ei, apoi ma scotea afara. Ma visa pe mine, dar dormea in patul lui. El o ridicase cand durerea doborase, o sprijinise cand picioarele nu-i mai puteau sustine durerea, a protejat-o dar nu i-a oferit siguranta de care ea avea nevoie, a facut-o sa tina la el, sa-i fie recunoscatoare, dar nu a reusit sa o faca sa-l iubeasca. El o iubea pentru ce il lasa ea sa vada, iubea ceva fictiv, iubea un personaj. Ii iubea frumusetea.

Atunci mi-am dat seama de ce o irita sa-i spun ca e frumoasa. Nu suporta sa auda asta, si mai ales de la mine. Era dezamagita cand ii spuneam cat e de frumoasa. O vedeam cum pleca privirea si isi intorcea capul, ca si cum o incomoda, o deranja subiectul.

Apoi am inteles, asta era marea drama a vietii ei: ii era teama ca oamenii nu ii vor vedea niciodata sufletul, ca vor privi doar ambalajul ei incantator, ca o vor privi doar ca pe o piesa dintr-o galerie de arta, ca ochii le vor fi furati pentru un timp, dar apoi se vor plictisi, neintelegand , ii vor intoarce spatele si vor pleca. Stia ca prea putini vor vedea dincolo de frumusetea ei, si poate si mai putini o vor intelege. “Bine ca macar sunt frumoasa…”, spunea parca pentru ea, dar evitandu-mi privirea. De prea putine ori ma privea in ochi, defapt nu privea pe nimeni in ochi; stia cat de transparenta ar fi, stia ca si-ar fi distrus imaginea ei protectoare, de ice-queen sigura pe ea.

Oricum, toti erau fascinati de ea. De parca acceptasera cu totii, la unsion, ca fusese lasata pe pamant ca sa fie admirata, si nu se astepta nimeni ca in spatele imaginii de ansamblu desarvasite de-a dreptul, sa existe o asa profunzime sufleteasca. Pana la urma, gandindu-te : Cam cat de darnic sa fi fost Dumnezeu, incat sa-I dea cuiva o frumusete de asa natura si un suflet pe masura?, ii intelegeai... oarecum.

Am realizat, in cele din urma ca ii era teama ca o voi iubi la fel ca ceilati. Ca frumusetea e trecatoare, si atunci iubirea mea s-ar fi risipit odata cu tineretea ei.

Durerea mea, a fost ca n-a avut inceredere-n mine incat sa ma lase sa o iubesc, si mai ales ca n-a avut in ea; credea ca nu putea sa fie iubita. M-a lasat cu gandul ca mi-o voi aminti mereu asa cum o si-o aminteau toti: Cu zambetul larg, si miscarile ei lente si elegante, cu privirea plina de siguranta si provocatoare… Cu imaginea pe care o amprenta in sufletul celor ce-o intalneau.

Pentru ea frumusetea era un blestem; un blestem la singuratate, dar degustat de cei din jur la maximum. Ii dispretuia pe cei care o admirau, dar se dispretuia pe ea insasi mai mult pentru ca nu putea sa le impuna sa vada mai mult decat un chip frumos. Autodistructiva.

Era mereu cu zambetul pe buze, de parca ar fi fost cea mai fericita femeie din lume, dar ea.. ea era asa de trista.

Chiar si cand era cu mine, tot singura se simtea. Nu isi gasea locul nicaieri. Era atat de dezgustata, de lume, de neputinta ei, dar era mereu printre ei pentru ca pe ea insasi se dispretuia mai mult. Ii invidia pentru superficialitatea lor, si-ar fi dorit sa fie si ea asa.

Iar eu…Eu am inteles-o prea tarziu. Stiu cat ma iubeste, dar minciuna asta a ei, rolul acesta i-a dezarmat sufletul iar durerea I l-a furat. Si ma doare durerea ei, mai mult decat tradarea ei. Eu stiu ca nu ma va uita, chiar daca a plecat…Mi-a lasat o urma de speranta in suflet : 'Poate candva, ma voi intoarce...', si a inchis usa..."

El inca o mai asteapta, iar ea.. ea inca isi face curaj sa se lase iubita cu adevarat.
www.facebook.com/domnisoaraj

la 07:21 Niciun comentariu :